Pestera Campeneasca - 11.iunie.2011

Important: Acest jurnal descrie o coborare intr-un aven (pestera verticala). Coborarea in avene necesita atat echipament specific cat si cunostiinte solide, de utilizare al acestui echipament.

Pentru acest weekend, 11-13 iunie, am planificat sa facem Cheile Rametului si sa exploram pestera Campeneasca: Eu, Rares, Adi si familiile noastre: Svetlana, Raluca, Claudia, Cristina, Miruna, Malina si cea mai mica dintre toate, Adnana. Asa ca vineri dupamasa, odata scapati de pe unde aveam cu totii treaba, ne-am aruncat rucsacii si corturile in portbagaje si am pornit la drum. Din pacate vremea era mai mult decat umeda, o ploaie mocaneasca ne-a sacait tot drumul...
Undeva, dupa Varfurile si inainte de Lazuri, am oprit la un popas, langa o parcare, numit "In gradina lui Ion", unde am gasit 3 camere decente. Era destul de tarziu, incepea sa se intunece si nu putea fi vorba sa inoptam omeneste in corturi, undeva in zona pesterii Campenesti, asa cum planuisem initial. Asa ca, am preferat sa tragem peste noapte intr-un loc uscat si cald si toata lumea a fost multumita.
Am facut planul de bataie pe a doua zi, cu cate un pahar cu vin in fata: noi, baietii, ne desteptam la ora 06.30 cel tarziu si la 07.00 plecarea catre pestera Campeneasca, aflata la cca. 1 ora distanta. Urmeaza sa fim inapoi cel tarziu la ora 14.00 sa mancam ceva cald, gatit de gazda si sa plecam mai departe, spre cheile Rametului. Spre uimirea noastra, chiar ne-am incadrat in orarul asta...cu aproximatie.
Dimineata, la ora 7, am fost deja gata de plecare, trasi cu entuziasm in combinezoane si cu echipamentul in banane. Ne urcam in masina lui Rares (cica, a lui stie mai bine drumul) si o ora mai tarziu suntem pe buza avenului, echipandu-l.

De data aceasta, Rares este primul care va cobora in aven. Il incurajam promitandu-i ca nu-i vom taia coarda. Isi da drumul si nu dupa mult timp ma anunta prin statie ca-i randul meu. O fac fara sa stau mult pe ganduri si 35metri mai jos aterizez langa Rares, loc in care il asteptam si pe Adi.

Dupa regrupare parcurgem si cea de-a doua verticala, de data aceasta aterizand intr-o mare de peturi. Atatea peturi, aruncate la un loc, nu am mai vazut in viata mea. Totusi, probabil influentati de imaginile gasite de noi pe diferite site-uri si unde am vazut munti, la propriu, de gunoaie, ni s-a parut mai mult decat suportabil. Pornim pe galeria orizontala, apa ce curge la picioare nefiind adanca. Eu oricum sunt echipat, ca de obicei, cu o pereche de cizme din cauciuc. Rares cu Adi au ales sa faca balet, mergand pe putinele si ingustele zone uscate. Parcurgerea galeriei nu a pus nici o problema, oprindu-ne in dreptul sifonului. Facem calea intoarsa, deja cu gandul la ciorba fierbinte planificata sa stea frumos in farfuri, sub nasul nostru; ne cam intrase umezeala aia in oase.

In ordinea in care am intrat, asa am si iesit: Rares, eu si Adi. Singurul nostru regret este ca nu am avut norocul sa gasim cascada activata, fiind cea mai mare din tara, in interiorul unei pesteri. Nu plouase chiat atat de abundent incat fisura prin care paraul intra in pestera, cu cativa metri mai in amonte, sa nu mai faca fata, iar apa sa navaleasca peste buza avenului, prin partea stanga.
Rares isi incepe ascensiunea in timp ce eu mai fac niste poze, iar Adi isi fumeaza tigara obisnuita, cu o gura de cafea. Cafeaua asta ii este nelipsita, indiferent de pestera.



Ajungem toti trei, in cele din urma sus, teferi si nevatamati. Constatam ca ploaia s-a oprit. Franti de oboseala ne apucam sa dezechipam (Rares), sa facem inventarul tuturor sculelor, dispozitivelor si carabelor (eu) si sa fumam o tigara (Adi).

Ajunsi la masina ne schimbam rapid, aruncam totul in portbagaj si pornim, in fluierat de roti, inapoi la familiile noastre si farfuriile cu mancare.

Papam, achitam tot ce datoram gazdei, aruncam bagajul, din nou, in masini si plecam mai departe.
Ajungem in timp util, intr-un loc perfect pentru intins corturile, la mica distanta de intrarea in cheile Rametului. Mai tarziu am aflat ca ne-am instalat pe proprietatea cuiva, dar ne-am inteles omeneste cu el. Am intins, pe viteza, corturile cu gandul ca oricand poata sa reinceapa ploua. Nu s-a intamplat insa asta, ne-am facut comozi in jurul unui foc generos, cu cate un pahar cu vin in mana. Ne hotaram sa pornim in tura cel tarziu la ora 9, dimineata. Tarziu in noapte ne retragem in "apartamentele" noastre avand inca, in gand, aventura noastra si adormim bustean.

Avenul din Betfia - 14.mai.2011

Important: Acest jurnal descrie o coborire intr-un aven (pestera verticala). Coborirea in avene necesita atit echipament specific cit si cunostiinte solide, de utilizare al acestui echipament.

Betfia este o mica localitate, aflata undeva langa Oradea, Baile 1 Mai si Baile Felix, dotata de natura cu un aven adanc si foarte usor accesibil. Am hotarat ca in aceasta vara, prima iesire in decor sa fie aici; un loc perfect pentru nevoia de adrenalina (a baietilor) si totodata pentru o evadare din cotidian, asezonata cu niste bai, pentru fete.
Cazarea ne-am retinut-o din timp, la o pensiune in 1Mai (conditii excelente).
La pensiune am ajuns tarziu, multumita lucrarilor cu care este presarata soseaua, de la Arad pana la Oradea. Practic, ne-au dublat timpul petrecut in masini si ne-au intins nervii la maximum. Ajunsi insa acolo, odata instalati in camerele noastre, ne-am pus la punct programul de a doua zi: noi mergem sa pipaim avenul din Betfia pe dinauntru, iar fetele vor petrece o zi in soare si apa, la Baile 1 Mai...Toata lumea-i multumita...
Dimineata la 7.00 eu, Rares si cu Adi suntem deja gata echipati si cu cestile de cafea sub nas. Trasi in combinezoane, ne-am pregatit temeinic bananele si am tras la sorti (asa, formal, de dragul democratiei) masina cui o vom folosi (ii venise randul lui Adi sa iasa castigator, are masina noua!).
Imbarcati in masina si ghidati de gps, in cateva minute, am gasit avenul cu pricina. Odata ajunsi am pregatit coarda (120m) pentru echipare si nu mai stiu foarte bine ce calcule am facut, dar am considerat ca e suficienta o jumatate din lungimea ei (ceva mai tarziu, atarnand de capatul ei in aven, am tras concluzia evidenta ca am calculat gresit: mai aveam cca. 8m pana jos).

Bun. Aranjam coarda in banana, ne tragem in hamuri, atarnam de noi echipamentele individuale, asiguram coarda in 3 puncte de amaraj si aflu ca eu sunt primul care-si va aprinde frontala, in pestera asta. Emotionat si galben la fata de fericire, fac corp comun cu coarda si incerc sa trec zambind peste momentul in care nu mai ating nimic stabil si atarn definitiv in coarda aia, de un deget grosime (degetul mic).
Asadar, incurajat de misto-urile prietenilor mei si cu urarile de drum bun (tot ale lor) las gravitatia sa-si faca datoria.



Senzatia simtita in acele momente este extraordinara. Pe la jumatate gasesc inca 2 puncte de amaraj in care, teoretic, as putea sa segmentez si sa asigur coarda. N-o fac din cauza starii in care se prezinta spiturile respective, asa ca le ignor si-mi continui coborarea. Dupa cum spuneam, mai la inceput, in urma unor calcule aiuritoare trasesem concluzia ca e suficient daca folosim o jumatate din cei 120m de coarda...Gresit. Coborasem pana cand am observat capatul jumatatii de coarda nefolosita panduland in fata ochilor mei...Hmm, ma uit in banana care atarna sub mine si in care era incolacita coarda si imi dau seama rapid ca cei 2...3m cati mai erau inca nefolositi nu au cum sa acopere distanta ramasa pana jos, apreciata de mine la cca.8m. Dupa o scurta racoare simtita pe coloana vertebrala, mi-am amintit de capatul de coarda pe care il avem intotdeauna in banana, in special cand exploram o pestera inca noua pentru noi si unde intuim ca am putea avea surprize.
Rapid ma pun si leg cele doua corzi intre ele, cu un nod in 8, fac transferul de pe o coarda pe alta si ajung cu bine la -60m. Eliberez coarda si anunt baietii prin statie sa vina urmatorul (Adi). In sfarsit, nu dupa foarte mult timp suntem toti 3 pe fundul avenului, presarat din abundenta cu tot felul de gunoaie: reviste, reclamele marilor magazine, ceva anvelope, un scaun din lemn, o bicicleta (ce a mai ramas din ea), Ne-am miscat putin pe acolo, Adi cu Rares s-au incapatanat sa coboare pana la -85m, iar eu m-am incapatanat sa ii astept la -60...Eram convins ca nu merita efortul.
Dupa aproximativ o ora de haladuiala pe acolo ne-am regrupat la capatul corzii si am inceput ascensiunea pe coarda, spre lumina si caldura. Ne-au inghetat oasele acolo, dar problema asta s-a rezolvat rapid, odata ce am inceput sa urcam: efortul depus ne-a asigurat caldura necesara.
Primul auto-ejectat afara a fost Adi, apoi eu, iar la urma Rares. Am preferat sa il astept pe Rares la jumatatea drumului, lonjat in cele doua spituri, ca sa nu-l oblig sa stea pe fundul avenului pana urc intreaga verticala (l-am auzit stranutand serios de vreo 2 ori). Sus, incalziti de soarele amiezii, zambim si ne tragem in poze, momentul fiind unul memorabil.Cam inoroiti, cei doi prieteni ai mei isi schimba hainele cu altele curate in timp ce eu, la fel de murdar, constat, cu ciuda, ca uitasem de ele. Asadar, ma fac confortabil pe bancheta din spate, echipat in chiloti si tricou.
Ajungem rupti de oboseala dar fericiti inapoi la pensiune, unde ne bagam la somn, fiecare disparand in camera lui. Eram doar noi, fetele fiind plecate la strand, asa ca, cel putin eu, am dormit bustean cca. 3 ore.
Ne-am trezit si regrupat pe langa fete, in jurul gratarului generos, pe care sfaraiau pulpele de pui si cateva bucat de ceafa de porc. Pe langa asta, eu personal am beneficiat de 3 portii in plus, de salata de rosii cu castraveti. A fost un adevarat festin. A urmat o seara foarte placuta, imbunatatita ca cate un pahar cu vin, povestind si repovestind, fetelor, aventura noastra de peste zi.

Duminica dimineata ne-am trezit fiecare dupa cum i-a fost pofta, am dejunat, ne-am facut bagajele, ne-am pozat prin peisajul de acolo si am plecat spre baile Felix. A urmat o zi de leneveala in sezlonguri, cateva bai in bazinele de acolo si cateva ture pe tobogane. Dupa care, spre seara, drumul de intoarcere spre casa.
Nu intelegem cum a trecut timpul, atat de repede...